Creştinism fără Hristos

Creştinism fără Hristos

„Iisus Hristos nu este divin”,  „a fost căsătorit”, „mituri biblice”, „Biblia a fost scrisă de oameni şi deci, de unde pretenţia de infailibilă?” etc. Acestea sunt doar câteva dintre ideile verbalizate, atenţie, nu de atei sau de musulmani, ci, paradoxal, într-o ţară cu multe biserici creştine, cu un puternic sentiment de apartenenţă la rădăcinile creştinismului, verbalizări în rândul aprinzătorilor de lumânări, al trecătorului prin faţa bisericii, al românului cu pretenţia unui comportament profund al lui  homo religiosus, pentru că ecuaţia lor nu se încurcă dacă tot ce am spus mai sus este adevărat.

Chiar aşa, cu ce s-ar schimba datele problemei dacă am crede ce se spune? Cu nimic, zic foarte mulţi oameni, chiar cu nimic. Însă, dacă poate exista America fără World Trade Center, Franţa fără Luvru, Germania fără Volskwagen, Olanda fără lalele şi mori de vânt, creştinism fără Hristos nu are cum să existe.

Acestea toate înseamnă distrugerea temeliei propriei credinţe, care se traduce prin secularizarea creştinismului caracterizat, la nivelul oamenilor, prin credinţa în Dumnezeu ca simplă noţiune, detaliu al istoriei, care nu contează dacă este trecut cu vederea. Oricât de mult ne-ar plăcea istoria, Dumnezeu se conjugă la prezent.

Oamenii aceştia rămân în noţiunea de religie, dar sunt departe de noţiunile absolute ale lui Dumnezeu, El fiind înlocuit de un „dumnezeu relativ” fără pretenţii de la oameni, care aprobă orice comportament. Ei se închină spre răsărit dar trăiesc spre apus, rostesc rugăciuni în dragoste dar trăiesc în ură sau indiferenţă faţă de semenul lor.

Mai cutremurător este să vezi un creştin trăind viaţa prin forme de  negaţie ale creştinismului, decât un ateu care hoinăreşte spunându-şi „nu există Dumnezeu”, mai dureros este să Îl răstigneşti pe Hristos după ce te-ai lăudat cu El, decât să treci nepăsător pe lângă Cruce, deşi finalul e acelaşi.

Nu are rost să mai amintesc pe cei ca Nietzsche care au hotărât moartea lui Dumnezeu, sau de cei care, filosofând, ating cote agnostice, în care atacul împotriva lui Dumnezeu este o modă, ideea de Dumnezeu este una arhaică şi infantilă.

Tot acest comportament defineşte modernismul, în care valorile creştinismului mai există doar din raţiuni retrograde.

Creştinismul fără Hristosul divin este o contradicţie în termeni, dar contradicţia în viaţa oamenilor este mai gravă, iar avorturile, crimele, abuzurile confirmă asta. Felul acesta de creştinism este ca un nume care nu rezonează cu viaţa, are legătură cu sărbătorile, e plin la sărbători prin biserici, plin de ies oamenii şi în stradă, se bat pentru un loc în faţă, să nu piardă apa care a căpătat conotaţii miraculoase, sau sarmalele ce se dau în unele ocazii.

Nevoia de miracol face ca cei sfinţi să nu se poată odihni nici în raclă, sunt scoşi pe străzi să vindece boli pe care medicii nu le-au putut trata, părinţii fac rugăciuni pentru copiii lor „emo”, care, de fapt, sunt rezultatul adunat al unei societăţi antagonice faţă de Dumnezeu,  babele cer mărire de pensie, iar politicienii fac poze, dă bine la popor.

La Mănăstirea Nicula, după o astfel de sărbătoare, s-au strâns tomberoane de gunoaie din jurul mănăstirii, iar asta arată că nu ai cum să ai respect faţă de lucrurile sfinte, şi să confunzi mănăstirea cu tomberonul. Această îmbulzeală este compensată cu o absenţă pe măsură când nu e sărbătoare. Iar exerciţiul religios este departe de a fi ceea ce ar trebui să fie, el bazându-se pe tradiţia convenţională, iar religia definită drept un cadru solid  pentru cuviinţă şi datini.

Un creştinism nominal care fură, minte, bârfeşte, care rămâne scris în cărţi istorice, devenit material pentru pamflet, bancuri etc. Arătând aşa, i se vede slăbiciunea inerentă a oricărui amestec.

Dacă acest articol ar fi citit de unul dintre apologeţii primelor secole ale creştinismului, cum ar fi Tertullian (160- cca. 220 a. Ch.), de exemplu, ar fi foarte şocaţi. Dacă la începutul creştinismului, apologetica era apărarea creştinismului în faţa religiilor păgâne, acum ea este caracterizată şi de apărarea valorilor creştine fundamentale în faţa creştinilor intraţi în moarte clinică.

Trist, dar dacă ar veni Domnul Hristos acum, în România, unii i-ar cere, cel mult, un autograf. Poate ar avea parte şi de vreo două plecăciuni, din partea babelor care nu au înţeles ce-i cu „Codul lui Da Vinci”!

Articol extras din cartea Călătoria unui sfert de veac, Silviu Neagu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s